Când avem de-a face cu sufletul omenesc, îl putem întâlni doar pe terenul lui propriu, și asta trebuie să facem atunci când ne confruntăm cu problemele reale și copleșitoare în relația cu copilul nostru.
Copiii sunt înclinați să vadă și să spună mai mult decât bănuiesc părinții..
Este firește imposibil ca părinții să nu aibă diverse tulburări sufletești la rândul lor. Dar ei ar trebui să se confrunte conștient cu ele. De dragul copiilor ar trebui să-și facă o datorie din a nu uita de dificultățile lor interioare.
Pentru părinți ar fi de mare folos să considere comportamentul nesăbuit al copilului ca un simptom în lumina propriilor probleme și conflicte. Este în răspunderea dar și puterea lor să își configureze viața într-un fel în care să nu aducă sufocare sufletească copiilor.
Ceea ce acționează cel mai puternic asupra copilului este viața pe care părinții nu au trăit-o ei înșiși.
Încă din starea embrionară, copilul nu e aproape nimic altceva decât o parte a corpului matern, depinzând în întregime de starea acestuia. Prima stare psihică a copilului este una de contopire cu psihologia parentală. Propria psihologie există doar sub forma unor începuturi.
Tulburările sufletești ale copiilor, până târziu la vârsta școlară, se bazează exclusiv pe tulburările părinților. Dificultățile în relația dintre părinți se reflectă negreșit în psihicul copilului și pot să determine acolo tulburări de-a dreptul patologice.
Când întâlnim copii ciudați sau recalcitranți, ar trebui mai întâi să verificăm mediul părinților și condițiile psihologice ale acestuia. Particularitățile perturbatoare ale copilului sunt destul de puțin expresia ființei sale cât mai degrabă o consecință a influențelor parentale.
Înainte de a trata vreo tulburare a copilului, ar trebui să acordăm atenție părinților, modului în care trăiesc sau nu trăiesc, aspirațiilor pe care le-au realizat sau neglijat, precum și atmosferei care domină în familie. Toate aceste condiții psihice îl influențează puternic pe copil.
Atașarea puternică a copilului de părinți care se continuă și la vârsta adultă, constituie o piedică în adaptarea ulterioară la lume. Există din păcate mulți părinți care își consideră copiii permanent copii, pentru că ei înșiși nu vor să renunțe la autoritatea și puterea lor parentală. Prin asta exercită asupra copiilor – fie ei adulți deja – o influență în cel mai nefast mod, lipsindu-i de orice ocazie de a-și asuma o responsabilitate individuală.
Această metodă păguboasă produce fie oameni lipsiți de independență, fie din aceia care și-o pot obține doar forțat.
Dar “infectarea” copiilor survine indirect, prin faptul că aceștia iau poziție față de starea de spirit a părinților. Fie că se apără de ea prin protest tăcut sau uneori chiar foarte zgomotos, fie cad în obsesia imitației. În ambele situații sunt obligați să facă, să simtă și să trăiască ceea ce nu ei, ci părinții lor sunt.
Cu cât părinții își asumă mai puțin propriile lor probleme, cu atât mai mult sunt nevoiți copiii să ducă viața netrăită a părinților. Dezarmat, copilul este expus influenței sufletești a părinților și trebuie să reproducă autoamăgirea, nesinceritatea și comoditatea.
Dar nu conflictele deschise și asumate sunt acelea care au o influență toxică, ci dificultățile și problemele părinților ținute în secret sau lăsate în derivă. Lucrurile care plutesc în aer și pe care copilul le simte vag, atmosfera apăsătoare de temeri pătrund treptat în sufletul copilului.
Cu siguranță nu este vorba despre faptul că părinții ar trebui să fie fără cusur. Dacă părinții ar fi perfecți, ar fi de-a dreptul catastrofal pentru copii, căci copiilor le-ar rămâne fie să-i imite, fie să trăiască în inferioritate.
Este în toate privințele de o mie de ori mai bine ca părinții să vorbească deschis despre problemele lor decât să își lase problemele să prolifereze viața copilului.
În lipsa acestei sincere comunicări, copilul ar fi îndemnat să creadă că totul vine de la propria sa natură nesăbuită și i s-ar pune în spate o povară care nu este a lui, ci în realitate a părinților săi. Copilul riscă să sufere pentru că este o victimă a atitudinii false din casă.
Dar tulburarea lui dispare de îndată ce părinții se decid să pună ordine în viața lor.
