Dacă ne-am întreba ce s-ar întâmpla dacă n-am avea școală iar copiii ar fi lăsați de capul lor, ce ne-am răspunde? Care ar fi starea copiilor și cum ar arăta o astfel de stare? Ce s-ar alege de viața lor, viitorul lor? Cum ar trăi și cum s-ar susține în viața de adult?
Lipsa conștientizării determină nediferențierea…
Probabil copiii ar rămâne într-o mare măsură non-conștienți. Ar fi o stare sălbatică în sensul de neprelucrată. Când acești copii ar deveni adulți, ei ar fi, în ciuda inteligenței lor native, niște primitivi, ca de pildă membrii unui trib inteligent. Ei nu ar fi nici într-un caz niște proști, ci doar instinctiv inteligenți, cu talente și abilități latente dar neșlefuite.
Și ce poate fi mai trist decât talentele latente care se vor risipi printre normele societății?
Pe fondul unul proces lung de educație, copilul evoluează de la o stare inițială inconștientă, asemenea animalului, la conștiență. Mai întâi, la o conștiență slabă și apoi treptat la una civilizată.
În lipsa educației, copilul devenit adult și-ar începe viața pe o treaptă culturală semnificativ mai joasă și s-ar deosebi prea puțin pentru că potențialul său latent nu a fost trezit, stimulat și rafinat. Nu va putea să meargă în lume cu darurile lui prelucrate și gata de a fi puse în slujba altora.
Dar ce rol ar îndeplini școala într-o lume ideală?
Școala este prima părticică de lume mare, reală, care vine în întâmpinarea copilului și care ar trebui să îl sprijine pe copil să se desprindă de mediul părintesc.
Scopul final al școlii nu este să îndese cunoștințe în capetele copiilor ci mai degrabă să îi formeze pe aceștia ca oameni adevărați. Nu contează cu câte cunoștințe iese cineva încărcat din școală, ci dacă școala a izbutit să-i definească tânărului o identitate de sine coerentă, separată de identitate inconștientă familiei din care provine.
Fără această identitate și conștiință de sine, el nu va ști niciodată ceea ce vrea cu adevărat, ci va rămâne permanent într-o stare de dependență și nu va face decât să imite, având sentimentul că este neînțeles și reprimat.
Iar acest gen de educație nu depinde doar de metoda profesorului. De fapt, nu metoda dă măsura succesului educațional! Metoda și obiectele învățării, informațiile transmise, constituie cel mult jumătate din importanța școlii. Cealaltă parte este dată de educația psihologică efectivă care e mijlocită de personalitatea profesorului.
Sarcina educației – într-o lume ideală – este de a-l transporta pe copil în lumea mai mare și de a completa astfel educația părintească.
Un profesor nu trebuie să fie doar un mesager de cultură, ci trebuie să dezvolte cultura în mod activ, și anume prin propria sa autoeducație. Cu alte cuvinte, cultura lui nu trebuie niciodată să stea pe loc, altminteri va începe să îndrepte la copii greșelile pe care nu le corectează la el.
Pentru autoeducație avem nevoie de autocunoaștere ca bază indispensabilă de pornire. Profesorul să fie capabil să primească evaluarea critică de la beneficiarii muncii sale, fie ei copiii sau părinții acestora. Propria evaluare nu ar fi suficientă pentru că este supusă propriilor prejudecăți care de multe ori este subiectivă. Desigur, și evaluarea altora poate fi eronată sau greu de acceptat.
Să nu uităm că și profesorul este om și poate greși, iar copilul educat de el îi oglindește greșelile. De aceea este recomandabil ca profesorul să-și cunoască pe cât mai clar posibil propriile puncte de vedere și mai ales propriile greșeli. Doar cunoscându-se pe sine va putea face diferența între ceea ce îi aparține lui, ca om și ca profesor și ce îi aparține copilului și mediului din care provine.
Atunci când ne dorim să-i cultivăm copilului toleranță la stres, la efort și încredere în propria auto-eficacitate, atât profesorii dar mai ales părinții vor lăuda la copil nu doar lucrurile pe care le-a obținut ci și eforturile depuse. Cu atât mai mult atunci când efortul a fost mare dar reușita nu a venit.
Dar pentru că nu trăim într-o lume ideală..
Noi îi educăm pe oameni doar cât să ajungă să-și câștige existența, să aibă un job, sa întemeieze o familie și să facă copii. După ce acest tablou s-a întregit conform standardelor lumii, încetează aproape orice educație, ca și cum oamenii ar fi gata pregătiți.
Rezolvarea tuturor problemelor complicate care survin ulterior este lăsată la aprecierea individului și a non-conștiinței sale. Nenumărate căsătorii eșuate și nefericite, nenumărate deziluzii profesionale provin doar din lipsa de educație a adulților care trăiesc adesea într-o iluzie deplină privind lucruri din cele mai importante.
Adultul nu mai este educabil cu aceleași metode precum copilul, căci a pierdut extraordinara plasticitate a psihicului infantil, el își are acum propria voință, propriile convingeri și valori după care funcționează și de aceea este mult mai puțin accesibil unei influențări schematice.
De aceea, în unele situații mai dramatice de viață, când adultul a eșuat lamentabil, este nevoie de o deconstrucție. Practic, tot ce acest adult a primit dar nu i-a folosit trebuie dărâmat pentru a reclădi un nou început, cu alte repere și informații.
Educația primită trebuie să ajute omul să fie adaptat în două direcții, o dată la viața exterioară – profesie, familie, societate – apoi și la cerințele vitale ale propriei sale naturi. Neglijarea unei sau alteia dintre aceste necesități poate duce la boală.
Atunci când neadaptarea atinge un grad mai înalt, omul se îmbolnăvește și apoi eșuează și în viața sa exterioară. A depăși sau a evita orice fel de boală presupune ca prin adaptarea exterioară a omului să țină pasul și cu dezvoltarea vieții personale și intime.
Iată de ce starea de non-conștiență a educatorului în sensul cel mai larg al cuvântului – educatorul poate fi părintele, școala, societatea – acționează mai puternic asupra copilului în devenire adult decât eventualele sfaturi bune și intenții. Pentru că nu-i așa, puterea exemplului prevalează puterea informației!
De-a dreptul devastator este când și părintele, și școala sau societatea se așteaptă de la copil ca acesta să facă mai bine lucrurile pe care alții înaintea lui le-au făcut prost. Când copilului i se impun iluziile și ambițiile neîmplinite ale celor care îl educă, copilul nu își va găsi propriul lui drum.
